Singurătate inexplicabilă

    Sunt momente în care te simți singur, fără vri-un motiv oarecare. Ai prieteni, familie, rude, ai o tonă de prieteni virtuali cu care poți socializa dar totuși: te simți singur.  Și ai putea să suni, să scrii, să ieși cu cineva dar știi că nimeni, oricît de apropiat nu ți-ar fi, nu ar putea fi în stare să umple golul acela pe care-l simți la moment. Și atunci rămîi în continuare, singur cu tine. Camera  ți se pare enormă, dar te simți de parcă te sufoci în ea. Și ai vrea să evadezi, să ieși pur și simplu afară crezînd că astfel te-ai simți mai bine, dar realizezi că aerul de afară nu e mai puțin sufocant decît acel din odaia unde te afli.  O parte din tine ar  fugi să cutreiere străzile de seară, dar știi că dacă vezi oamenii de acolo, vei începe să te simți și mai prost. Vrei să stai cu tine însuți dar în același timp vrei să te ascunzi de acea persoană. Și cel mai aiurea e faptul că oriunde nu ai fugi și nu te-ai ascunde, vrînd pur și simplu la moment să pui stop la amintiri, sentimente, emoții, gînduri;   în momentul în care parcă vrei să spui: ” în sfîrșit am reușit să mă ascund un pic de mine”, atunci auzi șoaptele din capul tău care-ți reamintesc că oriunde nu ai fugi, nu te poți ascunde de tine însuți.