Mă doare uneori, să-i privesc pe copiii ăştia mici.Ei nu au idee încă, de cât de grea va deveni lumea ce-i înconjoară, pe viitor.Când eram şi eu mică, aveam poate vri-o 5, 6 anişori, credeam că nimeni nu e în stare să mă rănească, sau să-mi provoace vri-un rău.Credeam şi ştiam cu siguranţă că mereu voi avea lângă mine persoane care mă vor proteja:părinţi, rude, prieteni.Copil naiv ce eram, credeam că poate-s invincibilă :D Credeam că sunt frumoasă, sau de fapt niciodată nici măcar nu mi-am pus aşa problemă: de unde atunci probleme ca: acneea, kilograme în plus, păr nearanjat la timp-heh, basme.Nici măcar nu-mi păsa.Aveam cu toţii de fapt feţe bătute de soarele amiezii în care ne zbenguiam zile întregi, păr încâlcit şi ciufulit, tălpi aspre de la atâta îmblat desculţă, haine prăfuite şi pătate de verdeaţa ierbii prin care ne tăvăleam ca iezişorii năzbâtioşi.
Aveam prieteni, atât de sinceri şi drăguţi cu mine, cu care nu doar ne salutam ci ne opream să vorbim despre toate-n lună şi stele, sau mergeam în vizită unii la alţii să "probăm" gustul jucăriilor fiecăruia. Toate erau parcă mai diferite, mai colorate, mai altfel ca ale noastre de aceea şi ne păreau poate atât de interesante.
Toţi erau aşa de prietenoşi şi drăguţi. Hainele nici măcar nu contau. Şi nu erai discutat nici o clipă pe la spate, dacă combinai cumva greşit bluza ceea portocalie cu elasticul verde de păr. Unica regulă care merita urmărită în modă-era pozitivul.
Puteam să plâng de la orice, care durea. Dar ştiam că după ce mă lovisem de bara aceea şi-mi făcusem şi un cucui, vor trece curând, nimic nu-şi lăsa amprenta pe starea mea de zi cu zi. Şi nici nu vroiam să fug nicăieri,să mor, sau pur şi simpu să fiu salvată; îmi plăcea totul aşa cum era.Zâmbeam, poate nu mereu-dar deseori.
Copiii mici, nu ştiu câte urcuşuri sau coborâşuri are viaţa. Iar viaţa e atât de complicată. Lumea e uneori chiar oribilă, adică mai ales e un loc în care eşti judecat zilnic, din toate aspectele.E o veşnică judecată , şi cruntă prin faptul că poţi fi judecat nici măcar fiind prezent la locul de faţă.Mă uimeşte faptul cum nu eram încă speriată de toate obstacolele ce le-am trecut şi încă le am de trecut, la acea vârstă.De fapt, mă gândesc că nici măcar nu e vina noastră că sântem speriaţi de lucrurile ce ne înconjoară.Oamenii ne constrâng să fim.Spunându-ne istorioare, despre lucrurile ce au loc în lume, umplându-ne capu cu stereotipuri şi diverse etichetări-prin asta ei ne sperie, ne fac să credem că lumea e un colţişor de iad adesea.
Şi cât de mult mi-aş dori să fiu din nou acel copil fericit, fără de griji, liber şi amuzant .Să fiu copilul mare de acum dar cu aceleaşi calităţi magice de atunci. Mi-e dor de timpul când credeam că sunt doar o copiliţă simpatică ( cum mă lăudau rudele de fiecare dată când mă zăreau).Mi-e dor de zilele când mă jucam în ploaie, construind castele de nămol. Mi-e dor de zilele petrecute absolut numai în drum cu prietenii preferaţi, când mă striga deja mama iritată să vin în casă şi protestam ostentativ adăugând replica obişnuită cu "încă 5 min te roooog".Mi-e dor de timpul când nu-mi păsa ce spun oamenii despre mine. Mi-e dor de copilul acela ce a trăit cu atâţia ani în urmă ,aici în locul meu de acum. Mi-e dor de vechea Eu..
Postări
