Capricii pozitive

De mici ni s-a indus părerea asta precum că a avea capricii, sau a face mofturi e un lucru rău.Țin minte și acum, cînd eram la masă toți ne obligau practic să terminăm toată mâncarea din farfurie pe motivu că dacă nu mâncăm tot nu vom mai crește, și numai încearcă să faci capricii că nu vrei, că oricum te impuneau până la urmă, sau același lucru și cu diverse alimente pe care nu le puteam suporta, dar trebuia să le consumăm pentru că cică, ar fi bune pentru oase, memorie, ș.a.m.d.Hainele pe care le purtam trebuiau alese în conformitate cu ”să țină cald, să fie comode și să arătăm decent la școală( asta desigur în ochii profesorilor, pentru că numai să încerci să vii cu o fustă, nu numaidecît scurtă, ci dintr-un material sau cu un imprimeu necunoscut lor și poftim, erai catalogat deodată drept ciudat, or și mai rău ”destrăbălat” și încă asaltat de comentarii de genu:” off da părinții copilului ăsta se mai uită în ce-l trimit la școală) și tot așa.Exemple de asta pot fi foarte multe.Ceea ce vreau să spun e că ni s-a îngrădit din libertate de mici, și ni se impune un fel de educare a caracterului : ca să creștem desigur în ochii lor, niște copii model, educați, liniștiți, amabili, reținuți.Dar uneori mă gândesc, chiar e corect să creștem după asemenea prototip al copilului perfect?! Ce se întâmplă de fapt cu acești copii care cresc?! Păi, da, devin ceea la ce sperau părinții lor dintotdeauna, niște oameni educați, la locul lor, cuminți și politicoși.Dar uităm cred că totodată devin și niște oameni plini de teama de a se epxrima, de a refuza ceva (mai ales ceea ce nu le place deloc), stingheriți mereu de faptul că se află undeva și nu știu cum să acționeze, ce să spună, zăpăciți de cum vor fi primiți de societate și dacă vor fi plăcuți sau nu.Cresc niște marionete în mâinile societății, care le modelează mai departe până ajung niște ființe din lut care pot lua forme adaptabile la orice fel de mediu.Iar asta nu e bine deloc, și nu promovez capriciile, astea în general nu ar trebui de încurcat cu isteria, cu exagerările sau stima de sine ridicată la culme ci toți avem dreptul să facem capricii, dacă nu mereu măcar uneori.Ele sunt parte importantă a caracterului nostru, ne ajută să ne definim scopurile și planurile de viață și cu timpul chiar ajută la realizarea lor.Capriciile sunt destul de potrivite dacă nu exagerăm.Dacă nu vom face capricii din când în când, atunci vom rămâne mereu acea persoană care cumpără tot ce-a probat la magazin, numai ca să nu se supere vânzătorul( că doar a pierdut jumate de oră tot cărând haine pe care tu tot le probezi dar nu poți decide pe care s-o iei), va rămâne acea persoană care chiar dacă are o părere diferită de-a celoralți atunci când e vorba de luarea unei decizii sau elecția unui lucru, va merge cu toată gloata, plecând capul, că de, nu crede că părerea lui ar putea valora vr-o ceva, va rămâne persoana care acceptă puținul, lucrul așa cum este, pentru că pentru ea „așa cum este” i se pare destul, va rămâne persoana care va pierde timpul, nervii, sănătatea, și în final viața plecând în fiecare zi la un job pe care-l urăște, făcând studii care nu-i folosesc la nimic, sau interacționând cu oamenii de la care nu primește nici un beneficiu și în fond îi detestă în tăcere.Nici o dezvoltare, nici un progres, nimic, persoane care ajung să-și trăiască viața în zadar, pentru că așa fac toți din jur după părerea lor, iar restul care nu trăiesc așa-nu e posibil pentru oameni simpli ca ei să ajungă la nivelul lor.Dar totul e în detalii, în chestii, gânduri mici care ajung să te motiveze să faci lucruri mari.Nu trebuie să fim capricioși în exces, dar totuși să facem capricii cu măsură, pentru a reuși să obținem viața, personalitatea, viitorul pe care ni-l dorim.