Cu mine însămi

Vorbesc cu mine însămi și vorbele mi se pierd în pustiu.
Ascult tăcerea și apoi o întreb dacă nu vrea
să stea de vorbă cu mine. Dar ea tace.
Și doare atât de mult tăcerea ei,și e atât de rece...
Cad picături de ceață peste zecile de fire ce le las
în ceașca cea cu ceai să se înece..


Adulmec un miros umed de ramuri ruginite.
Pășesc spre moalele covor de mușchi viril.
Și mă atinge o fantomă de mesteceni.
Dar iarba încă-i verde ,încă mai trăiește!
O simt de o viață întreagă,o sorb ,mă adâncește
și ea mă poartă spre abisul umbrelor pitite..


În lumea ce n-o înțeleg ,mă simt iarăși ca prinsă.
Elibereaza-mă de taine, și alungă acest mister.
Ce rece e ,ce cald e....... sunt cuprinsă
pe o vecie, cu-n lanț de mâina ta de fier.
Nu vreau să mai aștept,să mor-dar să nu pier.
Pășește,peste,peste..........aici voi fi și atunci,o stea voi fi-dar stinsă...
eu sper,și sper,mai sper.........