O poveste cu vise şi picături de ploaie!

Mă sufocam în revărsarea de căldură impertinentă a amiezii..Deşi îmi place soarele şi ador băile sale de raze gingaşe cereşti,azi o aşteptam mai mult ca oricând.Nu,nu îmi spusese doar intuiţia că va veni,ei bine trişasem un pic şi trăsesem cu ochiul la buletinul meteorologic al micului coltişor de lume-n care îmi sorb zilnica porţie de existenţă.Şi deci eram mai mult ca sigură că va veni;pe la 12 aşa scria acolo) dar glasul întregii fiinţe îmi şoptea că va întârzia cu câteva ore.Cam 3 mai bine spus. O aşteptam .Mă aşezasem cuviincioasă în fotoliul preferat care era scos pe terasa din faţa casei acum ,pentru că în casă bântuia la moment fantoma desculţă a mademoiselle-i reparaţii.În fine luasem cartea în mâină şi incepusem să savurez primele file ale unui roman psihologic-erotico-realist care îşi regăsea numele în lista literaturii beletristice ce o aveam de studiat pe vară la română.. Romanul părea captivant,dar mintea parcă absentă de la realitate se încăpăţâna cu perfidie să încerce măcar să guste din sensul pătrunzător al romanului.Şi de parcă era numai aceasta,ca într-adins pisoiului exact la ora aceea i se trezise un infantil şi atât de naiv chef de joacă încât eram absolut fără protecţie în faţa acestei mici făpturi năstruşnice neputând în nici un chip să-i refuz provocarea. I-am necăjit pofta de joacă până pisoiul ,obosit,s-a oploşit ascultător pe braţele mele,îndemnându-mă parcă să-i citesc şi lui ceva versuri deocheate pe care eu disperată încercam zadarnic să le pătrund. Priveam cerul.Se întunecase grav,devenind de un albastru tumultos gata să izbucnească în lacrimi de furie.În atmosferă pluteau aburi senini de înflăcărare specifică vacanţei .Încet,încet,se întuneca tot mai mult prevestind o apropiere de noapte sau chiar un început de sfârşit de univers. Întotdeauna mi s-a părut extraordinară senzaţia aceasta de apocalipsă,să simţi că nu mai e mult până dispari,te evapori în vârtejul nimicitor al sorţii nefericite al lumii întregi cât un bob de mazăre într-o galaxie a neantului.Dar ştiam că nu se va întampla nimic rău,ceea ce avea să vină era cu mult mai frumos decât ceea ce-ţi puteai imagina vre-o dată,mult mai preţios decât toate oprele lui Da Vinci şi cu siguranţă de nepreţuit în faţa diamantelor lumii întregi.Ea avea să-mi ofere azi un cadou pe care-l aşteptasem de ani de zile,pe care nimeni altcineva nu era în stare să mi-l facă. Şi iată că pe la orele 3 după amiază, conform teoriilor mele de elevă cu puţină cunoaştere de geografie ,sosi momentul mult aşteptat.Cu o pocnitură de ciocan grandios ,cerul îşi revărsă supărarea teribilă asupra acestui picior de plai uitat de lume şi de timp. Venise..Ploua..Mai întâi cu stropi mai pitici,apoi cu adevărate rubine transparente până când totul s-a prefăcut într-o baie enormă de lichid vital.Picăturile de ploaie se coborau de pe acoperiş cu o nemaipomenită viteză formând la colţ un adevărat duş natural.Îmi venea să alerg spre el,să-mi scald întregul corp în această baie frenetică de lacrimi astrale;şi totuşi stăteam pironită în fotoliu cu pisicul in braţe ,cu cartea uitată într-o mâină,vrăjită de povestea ce se depăna chiar în faţa mea.Nu era o simplă ploaie,era ceva mai mult, "ploua cu găleata" cum obișnuiesc să spună cei din popor.Într-o secundă m-aș fi udat toată dacă pășeam spre ea. Deși chiar dacă stăteam la adăpost,simțeam cum miliardele de particule microscopice de smarald îmi atingeau picioarele.Atunci mi se înfrigura tot corpul;simțeam cum răcoarea acestor picături îmi circulă prin artere,vene ,capilare..ajunge la inimă..Totu-n jur era atât de fascinant,atât de ademenitor,atât de ..ud.)).Vedeam cum aleargă grăbite vișinele vinete de frig ,împreună cu balonașele ce pluteau deasupra apei,se grăbeau să ajungă în altă țară,altă lume.Florile violete din faţa casei și-au aplecat toate capetele umilite în faţa măreției și grandorii ploii,tufele de trandafiri își legănau florile fredonând un cântec vechi de mii de ani,celelate flori micuțe,bicolore ,alb-gălbui,cu aspectul florii ce-mi amintește nu știu de ce de niște lebede,și-au pus pentru câteva clipe stop la împărțirea aromei lor de basm,oprindu-se să asculte glasul lin al ploii și să guste din dulcile ei picături.În sfârșit se potolea.Am stat fascinată atât cât a durat ea ,în fotoliu,rătăcită cu ochii la vălul ei invizibil de fire sclipitoare de apă.Apoi când s-a mai potolit,am zbughit ca o săgeată în afara curții,desprinsă de o vrajă ce m-a ținut locului atâta timp.Nu-mi venea să cred în ce se transformase drumul din fața porții,era exact ca în copilărie...Drumul se transformase în acel dulce și fermecat râu de cacao cu lapte în care adesea ne adânceam picioarele .Am pășit ademenită de lumea în care mă regăseam mai ieri,lumea mea de copil.Pășeam desculță prin apa care-mi trecea cu mult de glezne și eram cea mai fericită din univers ;simțeam pietricelele de pe fundul apei,simțeam noroiul catifelat ce-mi mângâia tălpile,alergam ca o nebună prin râulețul meu de poveste și vroiam să strig că "the world is mine,and only mine" și am rămas același copil pe care-l găseai măturând apa cu picioarele cu atâția ani in urmă.Parcă era mai ieri,când ieșeam după ploaie mereu în drum să construim cu ceilalți copii-vaduri de piatră și prăjituri de noroi.Auzeam voci de copii,și acum. Visam dar era real.Cu câțiva metri mai la deal,ieșiseră câțiva copii ce se minunau de belșugul de apă revărsat peste calea ce o pășesc zilnic-spre școală,spre joacă,acasă. Cred că mă zăriseră și se uitau uimiți la mine,cum mă plimbam desculță prin șuvoaiele semi reci de cacao cu lapte.Totul era aievea,nici nu credeam că mă aflu aici;acum eram pierdută undeva între 2 lumi,stăteam nehotărâtă și nedumerită la ușa dintre trecut și prezent,simțeam cum piciorul îmi alunecă în abisul copilăriei.Am dat de ceva fin și neted,era nisipul de lângă gard.Crezusem pe o clipă că mă aflu pe plaja unei mări vrăjite cu toate că nu aveam de unde ști acea senzație,nu mai fusesem la mare niciodată pân atunci.Firele de nisip străluceau mirific deși soarele își ascunsese bine chipul sub pânza tricotată a norilor. M-am gândit să scriu ceva pe nisip,și nu am ezitat să o fac.De fapt mâina singură,fără ordinul șefului din cap* a apucat o pietricică de jos și a început a mâzgăli ceva pe nisip-scrisese fără să vrea :"Irina ♥ the rain".De unde oare cunoștea numele meu ?..Mă simțeam străină în corpul meu,îl lăsasem aici ,scăldându-și picioarele în răcoarea substanței ce se scurgea grăbita la vale,iar eu evadasem undeva în trecut,eram pierdută în clinchetul acelor voci de copii cu care îmi petreceam clipele de dimineață până seara.Copilărie de vis,aş fi preferat să rămân pe vecie acolo,deși știam că era imposibil.Am revenit..Mâina a mai vrut să scrie un nume pe nisip.Un nume ce îl dicta inima,..și l-a scris.Dar cugetul a deschis ochiul revenit din lumea transcendentă a copilăriei- și i-a șters nemilos capodopera mâinii. Era un pic prea tragic,sfârșitul acelei declarații pe nisip-dar așa era mai bine..Am alergat spre mormanul de pietre din celălalt capăt al drumului-nu erau simple pietricele pe care le găseai din plin pe toată suprafața spălată de ape a drumului.Erau pietricele cum găsești și pe malul mării,așa credeam,deși cineva ni le adusese pentru construcție,mie mi se păreau mici bucăţele de spirit marin coborât în castelul sfărâmat al iluziilor mele.Am alergat lacomă spre ele,strângându-le în mâini ca pe cea mai mare comoară a lumii mele interioare.Un trecător ce se nimeri tocmai atunci pe alături se uita uimit la fata care strângea pietricele,și nerăspunzând la binețe își continuă drumul buimăcit și uluit de fata pe care poate o credea nebună,dar ce-mi păsa ?Eu eram acea fată care crezuse în efectul fluturelui* de moment,în magia picăturilor de ploaie,în sclipirea palidă a nisipului.,eu eram cea care strângea pietricele.Şi nu-mi păsa de nimeni și nimic,de-ar fi fost să treacă atunci pe lângă mine nu un trecător ci toată populația universului...Am strâns un pumn întreg de pietre cu forme și culori diverse apoi frântă și amețită de aroma fantasmei ce o trăisem timp de câteva minute întregi,am intrat in curte.Aveam picioarele murdare de nămol,părul imi era ud si încâlcit,rochița se lipise și mai mult de mine,zăpăcită de perindarea aceasta amețitoare de amintiri, în mâini strângeam niște pietricele mici,diforme,benigne și nu mai știam nimic..Eram doar.... fericită.,să revin în lumea reală,imperfectă chiar daca știam prea bine că nu aducea deloc a parfum de basm,că aici totul e ordinar ,o lume difuză,îngustată de ochiul omului dar și aceasta –o lume în care sunt eu,o lume numai și numai a mea.