Uneori te trezeşti şi ai aşa un "I don't care about anything and anyone" mood. Te simţi puternică, în stare de lucruri măreţe, şi crezi că you're strong enough să treci peste tot ce ţi se întâmplă rău. Dar mai apoi îţi aminteşti de ce te simţi aşa : de oamenii care te-aiu făcut, te fac aşa, oameni care te-au dezamăgi şi te dezamăgesc şi acum iar tu continui să fii pur şi simplu alături de ei de parcă ar fi ei o necesitate vitală pentru tine. Înaintea ochilor ţi se derulează un întreg film cu momentele când ei te-au făcut să te simţi îngrozitor de prost, te-au minţit , ţi-au călcat pe "Călcâiul lui Ahile" şi totuşi tu supravieţuind ai avut curaju , nu ştiu , poate naivitatea să-i mai poţi accepta alături. Sunt oameni vii în fond totuşi, şi nu-i poţi arunca la gunoi de parcă ar fi cutii goale de cola. Dureroase dar în principiu prea adevărate, cele mai sincere lecţii de viaţă au venit de la ei. A durut, nu?!... şi doare de parcă ţi-ar fi ars realitatea un îngrozitor pumn în faţă. Dar încă respiri, trăieşti- mori în interiorul tau încetişor în acelaşi timp cum picături de speranţă şi vitalitate îţi curg rapid prin capilare. Acum am înţeles de ce există aceşti oameni-ei vor doar ca noi să învăţam a supravieţui, a lupta, iar dacă noi cădem şi nu ne mai ridicăm- atunci ei nu, nu şi-au atins ţelul, ci noi am pierdut propria luptă cu universul (noastru interior). ..................pesemne că aberez, şi I don't have idea why.. să fie de la ploaie oare?!